Un prim pas de apropriere intre cele doua principate, a fost facut in 1848, de catre domnitorul de la Bucuresti, Gheorghe Bibescu, ce a desfintat vama dintre cele doua principate, dupa ce in prealabil s-a realizat unificarea sistemului de merciologie din cele doua tari.
Dupa incheierea razboiului Crimeii, in 1856, s-a pus tot mai mult in discutie, pe plan european, unirea celor doua principate, deoarece Napoleon al III-lea al Frantei, dorea un stat favorabil politicii franceze in regiune.
In urma tratatului de pace de la Paris din 1856, s-a luat hatararea ca Moldova si Tara Romaneasca, sa intre sub garantia puterilor europene, in vederea realizari de reforme politice si administrative ce aveau ca scop final unirea celor doua principate.
Au fost infintate adunari Ad-Hoc, care sa exprime atitudinea romanilor in privinta unirii. Din aceste adunari faceau parte toate paturile sociale si aveau caracter consultativ.
Alegerile pentru adunarile ad-hoc au fost marcate de tensiuni, mai ales in Moldova unde exista un curent puternic antiunionist, ce il avea in frunte pe Nicolae Istrate.
Austria si Turcia, ce erau impotriva unirii au speculat si incurajat acest curent antiunionist, avand castig in prima faza, cand separatistii au castigat majoritatea in adunarea ad-hoc din Moldova, fraudand alegerile. Aceasta frauda a fost demascata, iara la presiunile Frantei si Rusiei, au fost refacute alegerile, castigand de aceasta data unionistii.
In urma alegerilor, adunarile ad-hoc din cele doua principate, au pus bazele fuzionarii dintre Moldova si Tara Romaneasca, redactand o rezolutie prin care se cerea:
Unirea principatelor sub numele de Romania, respectarea autonomiei de catre Imperiul Otoman conform vechilor tratate semnate cu acesta inca din anul 1393,
alegerea unui print strain cu drept ereditar dintr-o dinastie europeana.
In urma acestei rezolutii, marile puteri s-au intalnit in Franta, si au adoptat Conventia de la Paris, ce stipula:
Principatele isi pastrau autonomia sub suzeranitatea Portii Otomane si sub protectia celor sapte puteri europene garante.
Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare avand institutii proprii.
Se infiintau institutii comune precum Comisia Centrala de la Focsani, ce avea ca scop elaborarea de legi comune pentru cele doua principate, si Inalta Curte de Justitie. Pe langa acestea se trasau directiile de dezvoltare, modernizare si reformare a noului stat.
In urma acestei conventii, ce tinea practic rol de constitutie, a avut loc la data de 17 ianuarie 1859, in Moldova alegerea domnului, in persoana lui Alexandru Ioan Cuza, ca o varianta de compromis intre cele doua tabere, cea conservatoare, filorusa, si cea liberalilor prooccidentali.
Cateva zile mai tarziu, pe 24 ianuarie, a avut loc la Bucuresti alegerea domnului.
Intrucat in Conventia de la Paris nu scria niciunde ca domnii din cele doua principate trebuie sa fie persoane diferite, liberalii unionisti, prin vocea deputatului Vasile Boerescu, au propus ca alesul Moldovei, in speta Cuza, sa fie ales si domn si la Bucuresti. Intrucat liberalii nu aveau majoritate in adunare, pentru alegerea lui Cuza a fost nevoie de presiunea strazii, unde mai bine de 30000 de oameni au cerut alegerea domnului Moldovei si la Bucuresti. Aflati sub presiunea sociala a strazii, conservatorii de la Bucuresti au votat in unanimitate propunerea liberalilor, si astfel Alexandru Ioan Cuza devenea primul domn al Principatelor Unite.
Cea mai importanta problema era recunoasterea pe plan international a alegeri lui Cuza in cele doua Principate. Austria si Turcia au protestet spunand ca actul de la 24 ianuarie este o incalcare a Conventiei de la Paris, punand la cale chiar o interventie militara in Principate.
In urma acestor tensiuni a avut loc o noua conferinta la Paris, unde la presiunea Frantei, Angliei , Rusiei si Prusiei, ce erau de partea lui Cuza, Turcia si Austria au acceptat oficial la data de 25 august 1859, alegerea lui Cuza ca domn in cele doua Principate Unite.
