Marea Schisma din 1054, fractura ce a schimbat fata Europei

Marea schisma din anul 1054, nu a fost un eveniment surprinzator, si brusc asa cum ar parea la prima vedere.. Relatiile dintre Est si Vest, dintre cele doua centre religioase, si politice, Constantinopol si Roma, erau complicate de foarte multa vreme. Desi implicatiile schismei in istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva iesit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea putin despre constientizarea efectelor separarii celor doua biserici crestine.
Marea Schisma a fost o consecinta a indepartarii treptate dintre Roma si Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios si, pe de alta parte, de cauze dogmatice. In primul rand, Europa crestina devine, din punct de vedere politic, bicefala incepand cu anul 800, odata cu incoronarea ca imparat roman a lui Carol cel Mare. Atat acesta, cat si imparatul de la Constantinopol pretindeau ca sunt succesorii vechilor imparati romani, avand astfel dreptul la mostenirea teritoriala romana.
Patriarhii celor doua orase se aflau si ei in conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducatorii intregii lumi crestine. Patriarhiul de la Constantinopol isi i-a, inca din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care pana atunci apartinuse exclusiv Papalitatii. Au existat insa situatii in care, pentru a obtine sprijin in Italia, unde bizantinii doreau sa-si pastreze teritoriile stapanite, unii imparati, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat sa faca unele concesii bisericii romane, sustinand chiar universalismul acesteia.
In secolele IX-X cele doua centre religioase s-au aflat intr-o competitie acerba pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est si Sud-Est. Dupa ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei si Rusiei au intrat in sfera Constantinopolului, biserica orientala, mai puternica, nu a mai acceptat suprematia Romei. Apoi, in secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a indepartat tot mai mult de Roma. In 1024, Papalitatea s-a aratat dispusa la un compromis, gata sa recunoasca Biserica din Est ca fiind „universala in sfera sa”, dar impăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totusi, in aceeasi perioada, situatia tot mai complicata din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii incep sa atace provinciile bizantine din peninsula italica, astfel ca in 1052-1053 Bizantul incheie o alianta cu Papalitatea directionata impotriva normanzilor.

Dincolo de aceste neintelgeri privind lumea materiala si interesele politice, cauzele dogmatice au jucat si ele un rol important. Existau trei probleme majore. In primul rand, cea legata de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. In secolele V-VI, două concilii tinute la Toledo marcheaza modificarea Crezului in Apus prin adaugarea formulei „Duhul Sfant care de la Tata si fiul purcede”. Aceasta e preluata in Franta, Italia si Germania, iar la inceputul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e incoronat imparat de catre Papa, ocazie cu care se canta Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoasterea de catre Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenta sta in ritualul impartasaniei: folosirea azmei in vest si a painii dospite in est. Apoi, celibatul preotilor era obligatoriu in occident, in timp ce preotii bisericii orientale se puteau casatori. In secolele XII-XIII, se va adauga si problema purgatoriului, concept pe care ortodocsii nu il accepta. Disputa dintre cele doua biserici escaladeaza in momentul in care in 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt fortati de normanzi sa se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, raspunde prin a cere bisericilor latine din oraa sa adopte practicile bizantine, renuntand la filioque si la folosirea azmei. In fata refuzului acestora, in 1053 inchide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai concilianta si accepta o discutie cu Papa Leo al IX-lea care, in 1054, trimite pentru negocieri o delegatie la Constantinopol, condusa de Cardinalul Humbert.
Pe langa toate tensiunile deja existente, si personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctura favorabila rupturii. Papalitatea era puternica deoarece isi recuperase fortele si autoritatea dupa reforma generata de miscarea de la Cluny; patriarhul Cerularios era un om ambitios si foarte influent, iar imparatul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, sovaitor, lipsit de fermitate. In aceasta situatie, existau putine sanse ca intalnirea sa duca la intelegerea celor doua biserici.
Dupa prima intalnire cu delegatia papala, Cerularios refuza sa mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegatiei, care nu respectasera saluturile uzuale. Cardinalul Humbert raspunde prin obtinerea unei bule de excomunicare impotriva lui Cerularios, bula depusa la Sf. Sofia in data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin si biserica orientala sunt acuzati, printre altele, si de omiterea filioque din crez. Beneficiind de sprijinul imparatului si al populatiei Constantinopolului, Mihail Cerularios convoaca un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la randul sau excomunicat.
Aceasta a fost practic Marea Schisma. Ruptura nu a fost constientizata imediat. Relatiile de incordare paralele cu cele de colaborare continua. Insa unul din efectele imediate a fost ca, in urma rupturii cu Bizantul, noul Papa, Nicolae al II-lea, singur in fata normanzilor, ii acorda lui Robert Guiscard, in 1059, ducatul Calabriei si Aculiei. A inceput astfel alianta dintre Papalitate si normanzi: papa obtinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoasterea puterii lor in Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele doua lumi in contact direct, ceea ce face ca diferentele sa fie percepute nu doar la nivel inalt, ci si in randul populatiei. In cele din urma, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de catre latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident si Orient si la nasterea unui sentiment general de ura fata de latini in randul bizantinilor.