In Evanghelia dupa Ioan, singura scrisa de un contemporan al lui Iisus, un soldat roman a strapuns corpul Mantuitorului cu sulita pentru a certifica moartea sa. Si asta pentru ca vinerea trebuia ca rastignitii sa moara pe cruce pentru a se evita sa agonizeze sambata (zi sfantă pentru evrei). Romanii zdrobeau picioarele victimelor ca sa se asigure ca mureau repede. Totusi, in cazul lui Iisus, au observat ca era deja mort si s-a folosit doar o sulita pentru a se certifica acest lucru.
„Deci au venit ostasii si au zdrobit fluierele celui dintai si ale celuilalt, care era rastignit impreună cu el. Dar venind la Iisus, daca au vazut ca deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostasi cu sulita a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa„
Potrivit unor scrieri, numele centurionului roman care i-a strapuns coasta era Caius Casius Longinus, care suferea partial de orbire. Dar sangele lui Iisus s-a prelins pe ochii lui cand l-a strapuns si si-a recapatat vederea in chip miraculos. Drept mulţumire, Longinus s-a convertit la crestinism.
De atunci s-a nascut legenda ca cel in mainile caruia va ajunge va conduce destinul lumii.
Potrivit altor versiuni, artefactul poarta de asemenea un teribil blestem, cel care se desparte de acesta sufera amaraciunea infrangerii in lupta si moartea. Traditia afirma ca in anul 732 Carol cel Mare a avut-o cand i-a infrant pe arabi in batalia de la Poitiers. Carol cel Mare, nepotul lui Carlos Martel, a luptat in 47 de batalii fara sa cunoasca infrangerea, dar a murit la putin dupa ce relicva i-a cazut accidental.
Acelasi lucru i s-a intamplat lui Frederic I Barbarossa la plecarea spre Ierusalim in timpul celei de-a Treia Cruciade. Cand a trecut prin vadul unui rau in Turcia actuala a comis greseala de a lasa sa cada Sulita. La putin timp dupa aceea a cazut in rau si s-a inecat.
Ultima stire concludenta arata la sulita a facut parte din tezaurul calugarilor templieri. Istoria speculatiilor artefactului sfant incepe in anul 1938, cand arheologul german Otto Rahn,
