Gradinile Zoologice Umane, o rusine a civilizatiei Europene

Pentru mai bine de un secol, inainte de aparitia mijloacelor moderne de divertisment si a turismului de masa, milioane de cetateni occidentali, vizitau cele mai exotice expozitii realizate vreodata in lume – gradinile zoologice umane. Incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea, mai multi aventurieri s-au aflat la originea dezvoltarii unor spectacole grotesti in care populatii indigene din Africa sau America de Sud, ori chiar Japonia sau Filipine, erau aduse fortat in Europa si Statele Unite pentru a reproduce habitatul lor natural in fata occidentalilor. Izolati cu garduri, la fel ca intr-o gradina zoologica, pentru a ilustra si mai puternic diferentele de etnie, bastinasii din regiunile in care europenii aveau colonii alimentau pana la urma cea mai importanta idee pe care oamenii de stiinta, apoi mai tarziu conducatorii de stat, voiau sa o inoculeze populatiei: rasele pure, albe, civilizate sunt superioare celor de culoare. Desi cartile de istorie cuprind foarte rar imagini sau referiri la aceasta perioada, milioanele de spectatori care veneau sa-i vada pe „salbatici” in satele reconstuite pentru amuzamentul albilor atesta anvergura fenomenului. Se estimeaza ca peste un miliard si jumatate de oameni din intreaga lume au vizitat asemenea expozitii intre 1870 – 1930, potrivit istoricului francez Pascal Blanchard.
Una dintre primele gradini zoologice umane a fost cea realizata in Londra, in 1851, atunci cand familii intregi de indigeni africani au fost aduse in Europa pentru a realiza o replica a satelor primitive din Senegal, Niger sau Guineea. Proaspat ajunsi intr-un teritoriu necunoscut, unii dintre ei erau fortati sa execute dansuri tradiţionale imediat cum erau coborati din tren sau din avion, totul spre deliciul spectatorilor. Femei cu sanii goi sau chiar copii de origine africana erau exploatati de agentii si administratorii expozitiilor. In unele zone, grupurile de indigeni erau fortate chiar sa simuleze luptele dintre ei si colonizatori. Desi sustinatoare a principiilor egalitare, o alta expozitie celebra a fost si cea din Franta, unde, in 1880, sase sate diferite au fost construite la „Jardin d’Agronomie Tropicale”, reprezentand replici ale habitatului originar din cateva colonii ale Imperiului Francez: Madagascar, Indochina, Sudan, Congo, Tunisia si Maroc.

O posibila origine a dezvoltarii expozitiilor de indigieni ar putea fi regasita intr-un gest realizat de catre Cristofor Columb in anul 1492, atunci cand a prezentat sase „indieni” la curtea regala a Spaniei. Chiar daca incalcau regulile minimale de libertate si egalitate sociala, gradinile zoologice umane au fost rareori condamnate de oamenii de stiinta. Dimpotriva, acestia erau multumiti ca pot dezvolta o serie de studii pe familiile de indigeni, argumentand si promovand intr-o masura din ce in ce mai mare teoriile rasiale, care au condus in cele din urma si la ascensiunea nazismului.
In Statele Unite ale Americii, antropologul american William John McGee realiza in 1904 proiectul celei mai mari si spectaculoase expozitii de indigeni. Acesta dorea sa proiecteze in St.Louis (Missouri) o gradina imensa in care sa aduca cei mai inalti oameni din lume, situati in Patagonia, cei mai scunzi din lume, celebrii pigmei din Congo, sau cei care aveau cel mai mult par pe trup, dintr-o insula japoneza. McGee reuseste sa cumpere, cu ajutorul unui explorator, sase pigmei pentru numai o rola de sarma si putina sare. Ajunsi in SUA si uimiti de cladirile inalte, pigmeii sunt trimisi catre St. Louis cu trenul, devenind in scurt timp principala atractie a expozitiei antropologului american. Samuel Philips Verner, exploratorul trimis de William John McGee in Africa, povesteste in cadrul unui documentar ca antropologul american i-a dat o lista clara cu tipurile de indigeni pe care ii doreste: „un sef al pigmeilor, o femeie adulta, de preferinta sotia lui, un om adult, de preferinta fiul lor, o alta femeie adulta, eventual fiica, o femeie tanara, nemaritata, doi copii, o preoteasa si un preot, sau medici, de preferinta in varsta”. Unul dintre pigmeii adusi de McGee in Statele Unite s-a remarcat prin povestea sa tulburatoare, ajunsa in nenumarate randuri in paginile ziarelor din acea perioada. Oto Benga,  este poate cel mai cunoscut pigmeu al generatiei sale care a devenit o victima si in aceleşi timp un simbol al gradinilor zoologice umane. Ajuns in 1906 in SUA, Oto Benga face parte din grupul de indigeni expus pentru amuzamentul occidentalilor. Dupa ce a fost vazut de peste 20 de milioane de oameni, Oto este dus inapoi acasa in satul sau din Congo. Cautandu-si tribul, acesta descopera ca a fost exterminat in intregime de catre soldatii belgieni. Se casatoreste cu o fata dintr-un alt trib, dar in scurt timp sotia sa moare in urma muscaturii unui sarpe.
Oto Benga este alungat de catre seful tribului, care considera ca acesta atrage fortele raului, odata ce a ajuns pe alte taramuri. Devenit un strain in propria sa lume, Oto decide sa revina in Statele Unite si il roaga pe cel care l-a adus inapoi sa-l ia din nou in America. Inevitabil, este remarcat de alti oameni de stiinta, printre care si Madison Grant, cel care scrie in 1930 cartea „The Passing Of The Great Race”, considerata mai tarziu de Adolf Hitler drept „biblia sa”. Dupa ce ajunge din nou intr-o gradina zoologica, alaturi de animale, pentru alti 2 ani, Oto Benga este eliberat si incepe sa-si construiasca o nouă viata intr-un centru de adoptie. Nereusind sa se adapteze, la 32 de ani, Oto Benga decide sa se sinucida. Reclamele expozitiilor umane: „Cruzi si cu placerea de a tortura animalele” Pentru ca era in fond si o afacere, administratorii de expozitii concepeau si reclamele care aveau scopul sa aduca in numar cat mai mare curiosii occidentali la spectacolele cu „salbatici”. Cateva dintre reclamele vremurilor anuntau: „Traiesc in paduri, sunt extrem de timizi. Mananca aproape cu mainile goale carnea de pe animalele salbatice. Sunt cruzi si au placerea sa tortureze animalele”; „Un pigmeu mananca 60 de banane la o masa, pe langa celelalte produse alimentare. Apoi cere si mai mult”.

Fenomenul gradinilor zoologice umane incepe sa devina din ce in ce mai putin popular incepand cu anii 1930, insa nu din cauza unei schimbari morale a occidentalilor, ci pur si simplu datorita aparitiei cinematografului. Ultimele „spectacole umane” sunt consemnate in Belgia, in anul 1958.