Asasinarea lui Mihai Viteazul, implicatiile politice si istorice
Teorii Secrete
In ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, politica europeana de atunci se caracteriza prin reluarea confruntarilor habsburgo-otomane, atat unii, cat si ceilalti urmareau detinerea suprematiei in regiunile central estice europene, in speta teriotoriul fostului regat ungar, si sud-est europene, adica Valahia si Moldova. Din aceste motive politico-strategice, prezenta si importanta Tarilor Romane nu putea scapa atentiei fortelor beligerante. Aflam asadar din cronica raguzanului Giovanni de Marini Poli, ca cele trei voievodate pot aduna peste 100.000 de razboinici valorosi, un numar considerabil pentru acele vremuri, precum si ca prin cucerirea lor de catre Habsburgi s-ar priva astfel aprovizionarea otomanilor cu alimente si nutreţ pentru cai. Inca o data, tinuturile noastre erau nimic altceva decat miza importanta si campuri de batalie pentru puternicii Europei si ai Asiei. Singura solutie care se impunea pe atunci, a fost ridicarea la lupta armata pentru evitarea disparitiei statale, pericol impus aproape in egala masura de Imperiul Otoman, Imperiul Romano-German, si regatul polon. Amintesc ca doar intre anii 1580-1590, cand era apogeul scoaterii la mezat a tronurilor Moldovei si Munteniei, s-au jefuit din voievodate peste 3.450.000 galbeni… La aceasta suma colosala se adaugau obligatiile pentru Inalta Poarta, concertizate sub forma platirii haraciului.
In fata acestor realitati, Mihai Viteazul s-a angajat intr-un adevarat conflict sangeros de lunga durata cu otomanii. Singur in fata unuia dintre cele mai puternice imperii din vremurile sale, Mihai Viteazul s-a vazut nevoit sa ceara ajutor material si militar Apusului.
Pentru ca, la fel ca ilustrii sai inaintaşi, Viteazul sa se vada in cele din urma profitat, tradat, furat si lasat singur in fata tsvalugului otoman de catre aceeasi Europa Apuseana protestant-catolica. Europa care nu dorea defapt protejarea valahilor ortodocsi, ci sacrificarea lor prin transformarea voievodatelor romanesti intr-o zona tampon de care sa se loveasca mereu otomanii distrugand-o treptat. Astfel, Europa Apuseana scapa de o populatie incomoda, care refuzase secole intregi de tentative nereusite de catolicizare, mai ales romanii transilvaneni, concomitent cu slabirea aparatului de lupta otoman care nu de putine ori fusese infrant de natia nesupusa si darza a valahilor. Cu toate ca la Praga si Cracovia era cunoscut planul unionist al lui Mihai pe baza rapoartelor agentilor imperialo-papali Germanico Malaspina si Sigismundo della Torre, liderii europeni nu au sustinut decat in prima instanta notiunea unui stat unitar romanesc, condus de un lider roman.
Dupa numeroasele sale succese, Mihai a fost sacrificat pentru interesele meschine ale Habsburgilor in zona, caci acestia au anticipat ca odata stabilizat statul roman, un conducator puternic si experimentat in lupte precum Mihai Viteazul nu le-ar mai fi permis amestecul in treburile interne ale valahilor, plus nu ar fi tolerat continuarea jefuirii bogatiilor Transilvaniei, odata cu izgonirea nobilimii alogene maghiare constituita cu de la sine putere in clasa opresoare de secole a etnicilor romani. Este deci limpede si clar ca Habsburgii care dominau pe atunci prin Imperiul Romano-German, mare parte din Europa continentala, iar prin Spania controlau Lumea Noua, coastele Africii si Indiile Orientale, nu vroiau existenţa unui stat centralizat, necontrolabil si independent la granitele lor.
Mihai Viteazul, cel numit „Malus Dacus” adica Dacul cel Rau in lb. latina, de cronicile maghiare ale vremii, inca o dovada istorica atat asupra faptului ca in Evul Mediu romanii erau perceputi de vecinii lor drept urmasi directi ai dacilor, cat si asupra politicii anti-imperialiste a Viteazului, a fost ucis in mod las si absolut inutil, doar pentru a nu periclita cumva intersele austro-germano-polone in Tarile Romane. Atitudinea si optica imparatului Rudolf al II-lea, fata de Mihai Viteazul merita un pic de atentie. Acest Habsburg era un personaj bizar, un introvertit supraponderal inclinat mai mult spre alchimie, ocultism si discutii metafizice decat spre politica. Cu toate ca Mihai Viteazul l-a acceptat drept suzeran in schimbul armelor si mercenarilor pentru apararea crestinatatii de turci, Rudolf nu doar ca nu si-a tinut promisiunile, dar se pare ca nu a fost deloc strain de asasinarea lui Mihai Viteazul.
Oricum, este sigur faptul ca generalul albanez Gjerj Basta, un supus fidel al Habsburgilor nu a indraznit sa-l ucida fara voie de sus pe Mihai Viteazul, care era in pragul uciderii sale comandant imperial cu autoritate totala in Transilvania, fiind investit chiar de Rudolf al II-lea. Misterul asupra celui care a dat ordinul de asasinare al Viteazului persista si astazi. Se stie sigur insa pe baza documentelor istorice, ca eroul de la Calugareni, Giurgiu, Selimbar si multe alte batalii a fost victima unor masinatiuni ordinare care au constat inclusiv in plasarea de scrisori false in cortul sau. Chiar si dupa moarte, prin ecoul faptelor sale, viteazul voievod s-a impus Europei de atunci drept cel mai valoros comandant de osti al vremurilor sale, singurul de altfel care administra infrangeri pe banda puternicului aparat militar otoman.
Ramane insa in istorie perfidia si lipsa unei strategii pe termen lung de care s-a facut vinovata dinastia de Habsburg. Aceeasi dinastie imperiala care l-a tratat mizerabil pe Mihai Viteazul atunci cand s-a simtit stapana pe situatie, dar il gratulau cu felicitari si promisiuni cand simteau pericolul otoman care se apropia de tronul lor.
Nu a contat pentru ei fidelitatea Viteazului, care continua sa creada in bunele intentii ale Europei, chiar si atunci cand era in apogeul puterii sale si putea sa faca oricand o pace durabila cu Stambulul in detrimentul definitiv al intregii Europei Apusene. Poate ca ar fi trebuit sa se increada mai mult in turci, care s-au dovedit mai mereu cei mai buni si intelegatori dusmani ai nostri de-a lungul istoriei. Turcii care s-au dovedit de altfel mult mai credinciosi intelegerilor cu voievozii romani decat ungurii, polonezii, austriecii, germanii, ca sa nu mai pomenesc de rusi…
Altfel ar fi fost nu doar istoria romanilor, dar mai ales a intregii Europe, daca Mihai Viteazul aflat in apogeu militar si politic ar fi acceptat un foarte posibil tratat avantajos cu Stambulul, in care s-ar fi angajat sa lase oastea otomana sa treaca nestingherita prin tarile romane in drum direct spre inima Europei. Daca in urma unei ipotetice dar deloc improbabile recunoasteri a independentei depline a voievodatelor sale, Mihai s-ar mai fi angajat sa-i sustina pe turci cu provizii, sau trupe, Europa ar fi fost cucerita in maximum trei ani, caci masina de razboi otomana din acele vremuri la care s-ar fi adaugat experimentatii razboinici valahi nu ar fi intampinat niciun obstacol serios. Europa de atunci nu ar fi avut armate capabile sa stavileasca Imperiul Otoman care era pe atunci inca la apogeul sau istoric.
