In acea perioada tulbure a razboiului rece, dintre SUA si URSS, pentru a avea un timp bun de reactie, bombardierele strategice ale armatei americane, aveau misiuni zilnice de patrulare, avand la bord bombe nucleare, gata pentru a fi lansate in cazul unui atac similar din partea dujmanului sovietic.
In ziua de 16 ianuarie 1966, o astfel de aeronava, era pilotata de Charles J. Wendorf, un tanar pilot american, avea misiunea de a patrula din SUA, peste oceanul Atlantic, pana deasupra Italiei si inapoi.
Datorita distantei mari parcurse fara escala, bombardierul B-52, trebuia alimentat in zbor. Dup ace a intors deasupra Marii Adriatice, Chearls Wendorf, s-a indreprat spre teritoriul Spaniei unde era programata alimentarea cu combustibil pentru drumul de intoarcere.
Procedura de alimentare in zbor, era una foarte dificila, tinand cont ca avea loc la 10000 m altitudine si la viteze foarte mari. Cele doua aeronave trebuiau sa se sincronizeze perfect.
Pilotul avionului cisterna, KG-135, a sesizat ca bombardierul are o viteza mai mare decat procedura standard si i-a cerut lui Wendorf sa incetineasca.
In acel moment s-a dezlantuit iadul, cele doua aeronave s-au acrosat, si au luat foc. Echipajul bombardierului a incercat sa se salveze, sarind cu parasuta, si lasand cele 4 bombe cu hideogen, pe care le transportau, in aeronava ce se prabusa cu mare viteza spre sol, Iar echipajul aeronavei cisterna nu a avut nicio sansa, si au murit in explozie, arsi de vii.
Ca printr-o minune, la impactul cu solul niciuna dintre cele 4 bombe nu au explodat, cu toate ca, explozivilul conventional din detonator, a explodat la doua din bombe, dar nu a declansat si explozia termonucleara ce putea ucide milioane de oameni.
Un martor al tragicului eveniment, din satul pescaresc Palomares, a declarat ca “..din cer ploua cu foc..”.
Un miracol a facut ca nici una dintre cele 4 bombe sa nu explodeze. In primul rand bombele nu erau armate, ceea ce inseamna ca, circuitele electrice ce declansau explozia nu au fost activate, iar o serie de coincidente fericite au impiedicat producerea unui dezastru. Prima bomba a aterizat intr-un rau, a doua in mare, iara ultimele doua pe uscat, dar datorita vitezei cu care au cazut au fost ingropate adanc in pamant, si astfel in urma deteriorarii acestora, materialul radioactiv nu s-a imprastiat prea mult, iar cel care s-a imprastiat a fost purtat de briza marii spre larg, salvand astfel localitatile din zona de contaminarea radioactiva.
Astazi doua dintre aceste bombe sunt exponate in Muzeul de Istorie Militara Americana, ca o amintire a evenimentului ce putea rescrie in mod tragic istoria, din ianuarie 1966 din Palomares, Spania.
